Iran: o poveste de iubire. Negustori bogați și un oraș cât toată lumea

În luna septembrie am mers într-o călătorie în Iran, într-un grup restrâns de români, călătorie care a început în Teheran, cu Ashura, una dintre cele mai mari sărbători ale musulmanilor șiiți și s-a terminat în sudul Iranului, la Shiraz, orașul poeților și-al grădinilor. Iranul a fost o surpriză, o revelație, o anulare a tuturor prejudecăților pe care, involuntar, le-am căpătat despre această țară. Un ținut al prieteniei, al relaxării, al zâmbetelor, o țară a extazelor culinare și poetice, un tezaur al umanității, cu vestigii istorice unice și păstrate remarcabil. Iranul a devenit, repede, pentru toți cei care au fost cu mine, o poveste de iubire.  Dacă vreți să experimentați un Iran spectaculos, alegeți unul din tururile noastre de primăvară și toamnă. 

Kashan e un târg parfumat, clădit în jurul unui bazar în care se distilează apă de trandafiri. Miroase amețitor, de la florile uscate clădite în mormane pe marginea trotuarelor, de la parfumuri, săpunuri, creme, ceaiuri, jeleuri, bomboane, sucuri, toate de trandafiri. Apa din oază aici e folosită să crească flori, florile sunt folosite să furnizeze plăcere tuturor simțurilor. Câțiva pași mai încolo, o tipică grădină persană, cu foișoare pictate, baie de aburi, cursuri de apă și vegetație bogată te trimite direct în lumea odihnei netulburate, a lenei plăcute de după-amiază. Dar Kashanul nu-i numai trandafiri, ci și covoare vestite, care-au umplut palatele shahilor și-au ajuns departe, în casele bogaților din toată lumea. Covoare ușoare, plutitoare, de mătase colorată, uneori cu două fețe, inspirate din lumea vegetală, țesute după modele complicate și sofisticate. Banii din covoare se văd în vechiul Kashan, e de-ajuns să vezi casa negustorului Tabatabai, ridicată la sfârșit de secol 19, ca să înțelegi bogăția adusă aici de vechiul meșteșug. Cu grădină interioară, camere de iarnă cu geamuri mici și tavane coborâte, camere de vară mari și răcoroase în subsoluri ascunse lângă rezervoarele de apă, cu încăperi pentru muzică și poezie sau pentru rugăciune, vila lui Tabatabai, ridicată din dragoste pentru soția lui dragă, e o capodoperă a arhitecturii din Imperiul Persan. 

Dar Kashan e doar o mică introducere în frumusețile Iranului. “Cine ar putea pretinde că a văzut cel mai frumos oraș din lume, dacă n-a fost la Isfahan?” se întreba scriitorul francez André Malraux. Am ajuns în Isfahan într-o după-amiază caldă și ne-am oprit la podul Khaju, unul dintre cele trei poduri istorice de pe râul Zayandeh Rud. Firidele de la etaj ale lui erau pline de somnoroșii care-și făceau siesta. La parter, familiile ieșiseră la picnicul de prânz și copiii se scăldau în apa răcoritoare, folosind baza podului ca tobogan cu apă. O explozie de veselie văratică, aproape imposibil de găsit astăzi într-un mare oraș occidental, cu atât mai puțin într-un monument istoric care datează din secolul 17. 

Dar Isfahanul cel cât o jumătate de lume e de descoperit în piața centrală a orașului, cea de-a doua ca mărime din lume, opera șahului Abbas cel Mare, care la final de secol 16 își mută capitala aici și construiește un loc special pentru a smulge uimirea vizitatorilor. O piață pătrată, uriașă, cu grădini și alei pe care și azi merg țanțoș trăsurile, e încadrată de un bazar pe două niveluri, palate și moschei. Dumnezeu, regele și supușii sunt împreună aici, în Isfahanul lui Abbas, într-o armonie perfectă: cel puțin în arhitectură. 

Vechiul bazar nu e tarabageala obișnuită din zilele noastre. Cumva, urmașii șahului au rezistat atacului ieftinăciunilor chinezești și a suvenirurilor de doi lei, așa că buticurile care se întind de-a lungul și de-a latul marii piețe sunt o exepriență culturală, o plimbare prin lumea meșteșugurilor și artizanilor din Isfahan. Găsești aici bogăția covoarelor persane, adesea povestită minunat de cei care le vând sau le fac, tradiția imprimării stofelor de bumbac pentru a face cele mai colorate și elegante cuverturi din partea asta a lumii, poți cumpăra turcoaze montate minunat în bijuterii și ceramică cu design contemporan, dar meșteșug vechi. O abundență de frumusețe și distincție, o rezistență rar de întâlnit astăzi, a tradițiilor. 

În moscheea principală ne așteaptă și o surpriză. Un imam tânăr, cu o engleză americană impecabilă, ne așteaptă cu ceai și prăjituri la umbra unui sicomor. E zâmbitor și abil, ne spune dintru început că e important să ne vedem unii pe alții, să ne cunoaștem, pentru că numai așa putem dărâma prejudecățile. Îl provocăm cu întrebări despre vălul obligatoriu și programul nuclear, dovedește o stăpânire de sine și o pregătire remarcabile. Ca să îndulcesc discuția cam încinsă, la final îi spun că probabil e un imam important, dacă așa de tânăr a ajuns la o moschee istorică. Joacă cartea umilinței: el nu e important, moscheea e importantă. 

Nu de moschei importante duce lipsă Isfahanul, nici de moschei care să te uimească. Trebuie să uiți ce știi despre arhitectura islamică și să o iei proaspăt, de la capăt, gata pentru o surpriză de fiecare dată. 

Moscheea Jameh, în traducere moscheea de vineri, a fost construită continuu, pe ruinele unui templu zoroastrian, din secolul 8 până la finalul secolului 20. Nimic nu se distruge aici, totul se continuă, vizita în uriașa moschee este o călătorie în timp, cu toate emoțiile de rigoare. Șahi și dinastii, lideri religioși și arhitecți de geniu și-au lipit numele de pereții impunători ai moscheei care se termină, cum altfel, într-un bazar. E greu de povestit: și despre moscheea în sine, și despre mirarea de care sunt copleșiți cei care-i trec de porți. 

Dar Isfahanul nu e numai patrimoniu material, ci și o poartă deschisă spre iranienii de azi, așa cum sunt ei de fapt. La apus, atunci când tot orașul iese în marea piață a șahului Abbas la picnic, călătoria devine o întâlnire. Mai întâi copiii te opresc pentru a-și exersa engleza deprinsă la școlile de limbi străine pe care le frecventează. Ești întrebat dacă-ți place Iranul, mâncarea, de unde vii, ce faci, cum te cheamă. Adesea, familii întregi te înconjoară cu curiozități pentru toate vârstele. Discuțiile se termină negreșit cu o fotografie de grup, în care toată lumea zâmbește sau, mai bine, cu o invitație acasă la ei, pentru o gustare și-un ceai. E un fel de căldură umană greu de găsit în altă parte a lumii, de deschidere reală înspre celălalt, înspre străin. 

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.