Iran: o poveste de iubire. Ashura în Teheran

În luna septembrie am mers într-o călătorie în Iran, într-un grup restrâns de români, călătorie care a început în Teheran, cu Ashura, una dintre cele mai mari sărbători ale musulmanilor șiiți și s-a terminat în sudul Iranului, la Shiraz, orașul poeților și-al grădinilor. Iranul a fost o surpriză, o revelație, o anulare a tuturor prejudecăților pe care, involuntar, le-am căpătat despre această țară. Un ținut al prieteniei, al relaxării, al zâmbetelor, o țară a extazelor culinare și poetice, un tezaur al umanității, cu vestigii istorice unice și păstrate remarcabil. Iranul a devenit, repede, pentru toți cei care au fost cu mine, o poveste de iubire.  Dacă vreți să experimentați un Iran spectaculos, alegeți unul din tururile noastre de primăvară și toamnă. 

Am ajuns la Teheran în plină sărbătoare, un fel de Vinerea Mare, ceea ce înseamnă că nu e aglomerat ca într-o zi normală, de lucru. Mașinile (aproape toate albe) ale Teheranului nu merg drept, ci au o șovăială care le face să înainteze ca niște șerpi: nițel la dreapta, nițel la stânga, rândurile se unduiesc. Dar unduirea asta e practică într-un oraș care se întinde din munți până la șes. Observ că deși regulile noastre auto aici nu au nicio relevanță, toată lumea încape pe stradă. 

Nu e nimic agresiv în trafic, nu frâne, nu claxoane, nu scrâșnit din dinți sau din roți. 

În capul străzii un șofer a lăsat mașina brambura și un autobuz s-a blocat pe stradă. Șoferul nostru coboară, culege oameni din mașini și de pe străzi și mută mașina, fizic, prin împingere și ridicare. Poliția de circulație dă incompetent din mâini. Șoferul se întoarce zâmbitor și victorios, traficul se reia, calm, în afara oricăror reguli. 

15 milioane de oameni în Teheran. Munți și câmpie. Palate și sărăcie. Emancipați și fundamentaliști. Moarte Americii pe pereți și zâmbete pentru americanii în carne și oase care vin până aici. Un trafic fără noimă, care funcționează. Fără noimă, dar logic.

Cu cât ne apropiem de sudul Teheranului, cu atât de simte mai tare atmosfera de sărbătoare. Oamenii stau la cozi să guste din mâncarea rituală despre care se spune că e o protecție împotriva bolilor și nenorocului, bazarurile și moscheile se împodobesc pentru începutul ritualurilor. 

Suntem de Tasu’a, ziua de dinainte de Ashura. Carnaval religios, cum zice ghida noastră Afkham. Sigur, mare îmbulzeală, oameni, cai, cămile și motociclete, toate egal de sacre și bineplăcute lui Dumnezeu. Numai că să fii străin aici e-o binecuvântare, ți se dă locul cel mai bun, ești evitat grațios când intri pe traiectoria celor din paradă, subiecții stau cuminți și nestingheri la poză. E ceva cald, bun, la oamenii ăștia, care se simte, o deschidere subtilă, subînțeleasă spre celălalt, greu de explicat și transmis mai departe. 

Lângă marele bazar se pune în scenă momentul în care Hussein, nepotul lui Mahomed, ajunge în tabăra de la Karbala pentru a-și pregăti înfruntarea cu tiranul Yazid. Avem toate personajele în fața ochilor: bătrâni pe cămile, femei care ocrotesc copii, bărbați în putere pe cai. Se cântă, se recită, se dansează cu niște care rituale pe umeri. 

A doua zi, spre prânz, Teheranul trăiește marea sărbătoare Ashura. Mergem în Piața Imam Hussein, unde un predicator alternează poveștile despre Hussein cu incantații. 

Oameni cu stropitori în spinare aruncă înspre public cu apă de trandafiri, mirosul bineplăcut lui Dumnezeu și drag acestor orientali chiar înainte ca Dumnezeu să fie Allah și profetul lui ultim, Mohamed să vină pe pământ. Dar apa de trandafiri nu îndulcește amintirea sacrificiului lui Hussein, nepotul profetului, ucis, cu toți ai lui, de un rege puternic și desfrânat. Pe străzi sunt oameni care se flagelează cu lanțuri, oameni care plâng cu lacrimi adevărate, oameni care strigă numele lui Hussein cu revoltă și durere. Trauma aceasta, veche de 14 secole, e și trauma lor, păstrată, retrăită, dată mai departe, generație cu generație. Ei nu uită, nu iartă, nu vor să uite și să ierte. Nu uiți durerea, n-ai voie să te lepezi de ea.  Cântecele din piețe sunt hipnotice, însoțite de bătăi pe piept și strigăte. Drama e personală și colectivă în același timp, închizi ochii să fii doar cu tine, dar ești alături de toți ceilalți. Oriunde ne plimbăm prin oraș, teheranezii se arată, din nou, calzi, generoși, răbdători. Ne-au dat ceai, lapte îndulcit și aromat, pepene roșu, suc, apă. Nu numai că n-am plătit nimic, ci am și fost serviți primii pentru că eram străini. Ne-au zâmbit, au fost curioși cine suntem, ne-au spus unde să mergem, ne-au invitat pretutindeni unde era ceva de făcut sau văzut. O să apărem și la gazetă în Teheran, un jurnalist ne-a fotografiat în curtea unei moschei. Spre deosebire de ceilalți orientali apropiați, negustorii nu sar pe tine să-ți vândă ceva, dar te cheamă să le faci o poză. Dacă le stai în cale, te ocolesc cu răbdare. Dacă ești rătăcit, te descurcă. 

Finalul sărbătorii vine spre miezul nopții când toată lumea iese pe străzi și aprinde lumânări. Se cântă un ultim imn comemorativ și apoi, ca prin minune, viața revine la normal, vânzătorii își deschis buticurile și kebaberiile pun carnea la sfârâit. 

De mâine pornim într-o altă aventură, spre munții și deșertul Iranului. 

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.